Poezii din Titan Parc

La miezul nopții începe ziua de lucru. Calculatorul, cafeaua, o muzică discretă de jazz, plus celelalte ingrediente. La 5:30, mă pregătesc. La 6:00, iau bicicleta și pedalez ușor până în parcul din apropiere. E încă dimineața devreme, dar în parc aleargă deja, sau se plimbă la pas, persoane pe care nu le-am cunoscut până nu demult, dar acum îmi sunt familiare. E fata aceea frumoasă care aleargă ca o gazelă; e bărbatul acela la 50 de ani care coboară scările cu spatele, le urcă, și iar coboară; femeia care dă câteva ture de lac în pas grăbit, tânărul acela cu probleme de mers dar cu o voință ieșită din comun, care renunță pe moment la baston; cei de la aparatele de exerciții fizice în aer liber, și cei care dau de mâncare la păsări; și alții, și alții...
Salut broasca țestoasă de la intrare, pedalez cu grijă să nu calc rațele sălbatice care traversează aleile în căutare de mâncare, sperii pescărușii care moțăie pe marginea lacului. Mă opresc pentru o clipă să fotografiez momentul adecvat ideii care mi-a venit pe drum. Lebedele, curioase, se apropie de mal uitându-se mirate la mine. Mă urc din nou pe bicicletă, și dau câteva ture în timp ce încerc să pun în versuri ideea. Mă opresc pe o bancă, îmi aprind o țigară, și scot telefonul. Mă conectez pe Instagram și public acolo imaginea și versurile, care se răspândesc apoi pe Facebook, Twitter și Tumblr. Mai dau câteva ture de bicicletă și plec. Ajuns acasă, mai beau o ultimă cafea și, pe la 09:00, mă culc liniștit. S-a terminat încă o zi.